„Nici virtute, nici viciu, nici plăcere, nici durere
Nu am nevoie de mantre, de pelerinaje, de scripturi, sau de ritualuri,
Eu nu sunt nici observatorul, nici experiența însăși,
Eu sunt forma conștiinței și a extazului,
Eu sunt eternul Shiva (1).”
În ciuda faptului că scrisul funcționează ca o a doua natură pentru mine, îl găsesc deseori redundant, inutil, o povară: nu e mare lucru de spus sau de adăugat, cele mai importante și prețioase lucruri de pe lumea asta oricum nu pot fi puse în cuvinte și m-aș concentra mai degrabă pe altceva. Terminologia devine apăsătoare, cuvintele ajung să sune nepotrivit, stângace și fals. Simt o nevoie din ce în ce mai mare de claritate și de libertate față de orice fel de limbaj (2). Dar între timp continui să mă reîntorc la instrumentul aproximativ care e scrisul.
Tot ceea ce scriu se bazează pe experiența mea și pe înțelegerea mea. Ele pot foarte bine să nu coincidă cu experiența și înțelegerea altora. Cred, în principiu, că toate lucrurile sunt legate între ele, dar fațetele acestui întreg diferă chiar dacă se referă, direct sau indirect, dintr-o perspectivă sau alta și din diverse planuri de percepție și conștiință, la același lucru. Nici măcar nu sunt total sigură de asta, dar cred ca e mai degrabă așa.
Scriu preponderent despre procesul meu de autocunoaștere, subiecte metafizice, cinema, muzică, traumă & vindecare și legăturile dintre ele.
În textele mele îmi place să speculez potențialul contradicțiilor (sau al aparentelor contradicții), ca metodă de explorare a unei cunoașteri și a unei viziuni multifațetate, multidimensionale, care funcționează mai curând după o logică a experienței și nu se supune întotdeauna celei raționale; și totodată pe post de catalizator al unor întrebări, căutări și procese interioare.
„Meaning lies in the confrontation of contradiction – the coincidentia oppositorum. That’s what we really feel, not these rational schemes that are constantly beating us over the head with the ‘thou shalts’ and ‘thou should’, but rather a recovery of the real ambiguity of being and an ability to see ourselves as at once powerful and weak, noble and ignoble, future-oriented, past-facing.” (Terence McKenna)
Cu unele lucruri pe care le-am scris și care sunt încă publicate nu mai rezonez pe deplin sau au ajuns să mi se pară irelevante. Dacă păstrez totuși o parte din aceste texte, o fac pentru că unele aspecte din ele continuă să mi se pară valabile. Am mai spus de altfel că, din acest punct de vedere, cel mai just este să mă uit la propriile texte așa cum s-ar uita un șarpe la pielea pe care, năpârlind, a lăsat-o în urmă. O ecuație în care scrisul ar fi procesul năpârlirii.
Vezi și: Scrisul și procesul gândirii.
Cale, dogmă, discurs, doctrină
O etichetă, un nume, un concept, un discurs, o uniformă, un ritual, o tehnică: toate astea sunt doar instrumente.
Rezonez mai tare cu unele căi, discursuri și practici decât cu altele. Nu mă definesc prin vreuna din ele și nici nu mă identific complet cu vreuna.
Nu pun semn de egalitate între cale și dogmă.
Dacă există o cale căreia îi sunt devotată, aceea e propria-mi cale.
„Legea proprie, [chiar] cu lipsuri, este mai bună decât Legea altuia, chiar cu grijă respectată; Este mai bine să pieri în Legea ta proprie; Legea altuia este periculoasă.” (Bhagavad Gita – III, 35)
Background
Principalele mele zone de interes includ metafizica si misticismul (cu accent pe direcțiile orientale), cinema, muzică, etnografie/etnologie (culturi africane și orientale), filozofie, literatură, psihologie, procesul de individuație, vindecarea traumei. Am o mare afinitate pentru așa-numita world music și cinemaul african & indian. Mă preocupă și mă pasionează sincretismul și conexiunile dintre, respectiv felul în care converg domenii diferite de cunoaștere (relația dintre muzică și experiențele de transă, conceptul de procesualitate etc.)
Am creat, de asemenea, o pagină dedicată preocupării mele pentru cinemaul african: African Explorations – A Cinematic Journey.
Note
(1) Versurile fac parte din compoziția Nirvana Shatakam, a lui Adi Shankaracharya. Această traducere în română îmi aparține și este bazată pe două versiuni în limba engleză (aceasta și aceasta).
(2) Ce e dincolo de orice fel de limbaj? Probabil că o sublimă inexistență.
Când înceteză distincțiile conceptuale să mai fie utile, funcționale și aducătoare de sens? Când încep să fie o povară, un obstacol inutil care creează încă și mai multă separare și nevroză? Poate fi ceva pus în cuvinte cu adevărat? Cum definești ceva? Cum definești ce faci și despre ce e munca ta? Și cum pui în cuvinte cine și ce ești?
Uneori atunci când lucrez cu limbajul mă simt ca și când aș încerca să prind ceva, dar acel ceva scapă întotdeauna. Cuvintele sunt ca niște năvoade – niște năvoade ineficiente, oarbe, artificiale. Tot ce poate fi pus în cuvinte e supus schimbării și fluctuațiior. A defini înseamnă a pune limite.