Viziunea Interioară – The Inner Vision

Scrisul, procesul gândirii, cinemaul. Writing process, thought process, cinema

(Romanian)

Până să dau de acest interviu cu Hannah Arendt nu mai auzisem de nimeni pentru care procesul scrisului să funcționeze într-un mod atât de asemănător cu cel în care funcționează și pentru mine (ar trebui să adaug ceea ce spune Arendt: ”With the limitation that no one really knows himself” – lucru cu care sunt și nu sunt de acord). Cel puțin, nu auzisem de nimeni care să îl descrie atât de precis:

Intervievator: Do you want to achieve extensive influence with these works? (…) Or is it merely of secondary importance to you?
Hannah Arendt: (…) If I am to speak honestly, when I’m working I don’t care how it might affect people.
I: And when you’ve finished?
H.A.: Then I am finished. These things are all important to me (…) I’d say the most important thing for me is to understand. For me, writing is [an integral] part of this process of understanding.
I: Does writing assist your own further perception?
H.A.: Yes, because certain things have been established. If I had a really good memory, and I was able to retain all my thoughts, I doubt I’d have written anything at all. I know my own laziness.
I: If you had such a memory?
H.A.: Yes. But I don’t. What’s important to me is the thought process itself. As long as I manage to think something through, I’m satisfied. If I manage to express my thought process adequately in writing, that also satisfies me. You ask about the effect my work has on others (…) Do I see myself as influential? No, I want to understand. If others understand in the same way I’ve understood, that gives me a sense of satisfaction, like being among equals.

***

La un moment dat observam că în unele locuri din jurnalul pe care îl țineam, scriam ca și când aș fi avut în vedere un cititor – un public, în lipsă de alt termen (1). Și că de fapt nu era vorba despre asta: clarificam și explicam pentru că era important pentru mine să fie clar și să îmi înregistrez gândurile și trăirile în cea mai clară și precisă formă posibilă. Atât pentru momentul prezent – pentru claritatea interioară de care aveam nevoie în acel moment, cât și pentru viitor – viitorul în care urma să revizitez gânduri și stări din trecut pentru a înțelege mai bine ce mi se întâmplă în prezent, cum se leagă lucrurile și de unde vin ele. Scrisul funcționa ca oglindă și confruntare cu propriile gânduri. Un soi de dialectică.

Observam că scriam ca și când eram (sau doream să fiu) simultan și regizorul, și scenaristul, și actorul, și spectatorul. Toată ecuația asta era despre mine cu mine. Nu mă clarificam altuia, mă clarificam pe mine mie însămi și mă explicam pe mine mie însămi. Proiectam gândurile și stările în exterior (în scris) pentru a le putea observa și înțelege mai clar (ceea ce fac deseori și în eseuri, nu doar în jurnal). Îmi spuneam eu mie cine sunt și ce trăiesc – mai precis, îmi reaminteam mie cine sunt. Aproape ca și când mi-ar fi fost teamă că aș putea uita.

Era vorba de asemenea și de o dorință de a unifica toate aspectele mele prin scris: foaia de hârtie sau documentul Word erau simbolul unui eu atotcuprinzător și unitar în care puteam aduna toate aspectele mele, într-o sinteză abstractă. Să nu uit cine sunt și să nu las nici un apect din mine pe dinafară: or asta e de fapt o iluzie, pentru că scrisul (și limbajul în general) nu pot face asta. Acest tip de unitate, de centrare în propria ființă, de autoactualizare, de totalitate atotcuprinzătoare – toate acestea țin de o altă dimensiune. Lucrul pe care îl poate face scrisul este doar să consemneze urmele procesului, în cel mai bun și viu caz tot sub forma unui proces (vezi filmele lui Godard).

Dar dincolo de asta, gândul, cu atât mai mult cel pus pe hârtie (deci filtrat încă o dată), e ceva (deja) mort – o urmă. Așa încât, într-un sens, cred că ar trebui să te uiți la propriul jurnal (și la orice alt fel de text care îți aparține) așa cum s-ar uita un șarpe la pielea pe care, năpârlind, a lăsat-o în urmă.

Cu cinemaul e altă poveste. Cu cinemaul se întâmplă ceva mai misterios.

***

(English)

Until I found this interview with Hannah Arendt I hadn’t heard of anyone for whom the writing process works so similarly to mine (I should add, though, what Arendt says: ”With the limitation that no one really knows himself” – something that I both agree and disagree with). At least I hadn’t heard of anyone who describes in such a precise manner:

Interviewer: Do you want to achieve extensive influence with these works? (…) Or is it merely of secondary importance to you?
Hannah Arendt: (…) If I am to speak honestly, when I’m working I don’t care how it might affect people.
I: And when you’ve finished?
H.A.: Then I am finished. These things are all important to me (…) I’d say the most important thing for me is to understand. For me, writing is [an integral] part of this process of understanding.
I: Does writing assist your own further perception?
H.A.: Yes, because certain things have been established. If I had a really good memory, and I was able to retain all my thoughts, I doubt I’d have written anything at all. I know my own laziness.
I: If you had such a memory?
H.A.: Yes. But I don’t. What’s important to me is the thought process itself. As long as I manage to think something through, I’m satisfied. If I manage to express my thought process adequately in writing, that also satisfies me. You ask about the effect my work has on others (…) Do I see myself as influential? No, I want to understand. If others understand in the same way I’ve understood, that gives me a sense of satisfaction, like being among equals.

***

I was noticing at some point that in some parts of the diary I was keeping, it was as if I had a reader in mind – an audience, for lack of a better term (1).  And that it was actually not about that: I was clarifying and explaining because it was important for me to have clarity, and record my thoughts and experiences in the clearest, most precise way possible. Both for the present moment – for the inner clarity I needed at that time, and also for the future – the future in which I was going to revisit thoughts and experiences from the past in order to better understand what is happening in the present, how things link and interact with each other, and where they come from. Writing was working as a mirror and as a way to confront my own thoughts. Some sort of dialectics.

I was noticing that I was writing as if I was (or wanted to be) the director, the scriptwriter, the actor, and the audience simultaneously. It was about me with myself. I wasn’t clarifying myself to another, I was clarifying myself to myself, and explaining myself to myself. I was projecting my thoughts and experiences on the outside (in writing) in order to observe them more easily and have a better understanding of them (which I also do in essays, not only in my diary). I was telling myself who I am and what I experience – or, to be more precise, I was reminding myself who I am. Almost as if I was scared that I could forget.

It also had to do with a desire to unify all aspects of myself through writing: the piece of paper or the Microsoft Word document were the symbol of an all-encompassing, unitary “I”, in which I could gather all of the aspects composing me, in an abstract synthesis. To not forget who I am and not leave any aspect of me out of it: but this is mere illusion, because writing (and language in general) are incapable of doing that. This type of unity, of centeredness in your own being, of self-actualization, of all-encompassing totality have to do with another dimension. What writing can do is to record the traces of the process, ideally also in the form of a process (see Godard’s movies) – this is the closest writing can get to aliveness.

Leaving all that aside, thought, more so thought on paper (thus once again filtered), is something that is (already) dead – a trace. So in a way, I think you should look at your own diary (and any other text of yours, for that matter) the way a snake would look at the skin it shed.

Cinema, on the other hand, is a different matter. With cinema, there’s something more mysterious going on.

***

Note / Endnotes

(1) [RO] Asta îmi amintește de un citat din Însemnări din subterană de Dostoievski: Eu, dimpotrivă, scriu doar pentru mine și declar o dată pentru totdeauna că, chiar dacă scriu parcă adresându-mă unor cititori, n-o fac decât de ochii lumii, pentru că așa-i mai ușor de scris. E vorba de formă, doar de forma nudă și cititori nu voi avea niciodată. Am mai spus-o.

[EN] This reminds me of a quote from Dostoevsky’s Notes from the underground: I, however, am writing for myself alone, and let me declare once and for all that if I write as if I were addressing an audience, it is only for show and because it makes it easier for me to write. It is a form, nothing else; I shall never have any readers. I have already made that clear…

error: