ROMÂNĂ
Atâta timp cât mai poți trăi după ce îți moare un om drag, sau atâta timp cât îți poți „reface viața” după o despărțire, jelirea aceea conține un element de șaradă, de minciună. Atâta timp cât mai poți să râzi, să dormi, să mănânci, să te piși, să faci sex, asta e o formă de trădare față de intensitatea sentimentelor. Nu suntem suficient de intenși, nu putem susține continuu un anumit nivel de intensitate – asta m-a revoltat de când mă știu. Mi s-a părut mereu un soi de blasfemie, de condiție nedemnă, sub-umană. Sub-umană sau poate, tocmai, eminamente umană.
Nu mai țin minte citatul propriu-zis, dar Cioran spunea ceva similar despre orgasm: anume că n-ar trebui să mai poți trăi după un asemenea moment. E o chestiune de intensitate, e vorba de trădare atât față de sentimentele de sfâșiere, cât și față de cele de extaz.
Cuvintele ne trădează, propriul creier ne trădează, uitarea, de asemenea, e o formă de trădare. Creierul, viața care merge înainte, mecanismele de supraviețuire ne trădează, într-o ecuație în care ne furăm singuri căciula. Și nu e vorba atât despre o trădare față de celălalt, ci față de noi înșine. Sau e poate dovada faptului că ceea ce am trăit nu a fost suficient de intens și de rezistent, că poate nu am fost cu adevărat autentici și sinceri, în primul rând față de noi înșine.
Și în același timp, sigur, știu că, din alt punct de vedere, dimpotrivă, e dovada enormei compasiuni a universului.
Toate astea par tragice, dar asta e doar perspectiva umană. Iar când spun „șaradă”, nu o spun într-un sens batjocoritor. E pur și simplu ceea ce e, e pur și simplu o realitate a acestui joc numit viață (ah, ce exprimare ieftină, dar n-ai ce să-i faci). E pur și simplu conștientizarea acestei condiții de scindare: între partea noastră umană și acel ceva care rămâne mereu detașat, neatins. Iar tragismul e tragism tocmai pentru că există această detașare. În una din primele dăți când am trăit o experiență directă a acelui ceva mereu detașat (m-a lovit într-un Mega Image), starea de sfâșiere și de panică veneau cumva din lipsa lor. Sau, ca să o formulez așa: eram sfâșiată că de fapt nu sunt sfâșiată, eram panicată că nu sunt panicată și n-aveam ce să-i fac. Era în afara controlului meu. Aș fi vrut să disper, pentru că a nu dispera în fața unui asemenea lucru e strigător la cer, și nu puteam să disper.
Era un fel de moment de suspensie, între-lumi, cu un picior în lumea asta și în timpul liniar, cu altul în afara ei, în non-timp, în non-orice.
Tragismul despre care vorbesc se naște din conștiință, deși nu din ea propriu-zis. Mai curând, din contactul dintre conștiința aia (termen mai bun n-am găsit) și partea umană. El apare atunci când partea umană devine autoreflexivă odată atinsă de conștiința aia. Partea umană care devine conștientă de condiția sa umană. Dar asta se poate întâmpla doar pentru că există un alt plan de referință, anume cel al conștiinței ăleia (1).
E vorba și de contrast. Contrastul dintre trăiri și acea parte detașată, precum și dintre partea care ar vrea să susțină intensitatea, să țină doliul (sau extazul) la nesfârșit, să rămână loială sieși, și acele forțe mai mari decât noi care ne poartă inevitabil înainte, care normalizează și egalizează și fac totul suportabil, fie și la limită, și care sunt de fapt viața. Nimic nu rămâne la fel aici. Și totul trece. Și a recunoaște și a declara că totul trece nu rezolvă problema.
Pentru că te atașezi foarte ușor, de tot. Te atașezi până și de papucii de casă, dărămite de oameni. Dar tot ușor poți să și uiți și tocmai asta m-a obsedat uneori: cum să faci să nu uiți, știind în același timp că, la nivel liniar, nu poți fii mereu cu gândul la tot și la toți (într-o ecuație în care gândul ar fi o formă de conexiune). Și îmi place să cred că totul, de bine, de rău, rămâne înregistrat undeva (ceea ce unii numesc Arhive Akașice), că există o dimensiune din mine care își amintește tot, chiar și atunci când eu la nivel conștient uit, fie și temporar.
Spun toate aceste lucruri având conștiința faptului că perspectiva aceasta e una limitată, relativă, sau cel puțin că e doar una dintre perspective, aflată doar în aparentă contradicție cu altele. Pentru că te poți uita la lucruri și altfel: dacă există în noi ceva care nu e atins de nimic din ce se întâmplă aici, care rămâne într-o detașare senină și totală, poate că asta se întâmplă pentru că acel ceva e mai inteligent și mai înțelept de atât, pentru că nu crede în iluziile în care crede partea noastră umană (credința în separare, de exemplu), pentru că știe că separarea de fapt nu există. Și atunci ceea ce pare trădare e de fapt o formă de loialitate, de devoțiune față de o unitate și o iubire indestructibile.
***
ENGLISH
As long as you can still live after someone dear to you dies, or as long as you can rebuild your life after a break-up, the mourning has an element of charade, of lie in it. As long as you can still laugh, sleep, eat, take a piss, have sex, this is a form of betraying the intensity of the feelings. We are not intense enough, we cannot hold a certain level of intensity long enough – this is what has outraged me even since I know myself. I’ve always regarded it as some sort of blasphemy, some sort of undignified, subhuman condition. Subhuman, or, precisely, eminently human perhaps.
I don’t remember the exact quote, but Cioran said something similar about orgasm: namely that one should normally not be able to survive such a moment. It’s a matter of intensity, this is about betraying both the feelings of pain, and those of ecstasy.
Words betray us, our own brain betrays us, forgetting is also a form of betrayal. The brain, the life which goes on, our survival mechanisms betray us, in an equation in which we steal our own hats (ad litteram translation from Romanian, haha). And this is not just about betraying someone else, but our own selves. Or maybe it’s the proof that what we’ve experienced wasn’t intense and enduring enough, that maybe we weren’t truly authentic and sincere, with ourselves first and foremost.
And at the same time, of course, I know that, from yet another point of view, just the contrary, this is proof of the enormous compassion of the universe.
All these seem tragic, but that’s just the human perspective. And when I say ”charade,” I’m not mocking anything. It just is what it is, it’s just a certain reality of this game called life (ah, what a cheap way of putting it, but there’s nothing you can do about it). It’s simply the awareness of this condition of being split: between our human self and that certain ever-detached, ever-untouched something. And the tragic dimension is tragic precisely because that detachment is there. One of the first times I went through a direct experience of that certain ever-detached something (it hit me in a Mega Image store), the excruciating pain and the panic were somehow stemming from the lack of them, so to speak. Or, to put it like this: I was in excruciating pain because I was not in excruciating pain, I was panicked because I was not panicked, and I couldn’t do anything about it. It was out of my control. I would have wanted to despair, because not despairing in the face of such a thing is outrageous, and yet I couldn’t.
It was some sort of state of suspension, in between worlds, one foot in this world and linear time, the other outside of it, in no-time, in no-nothing.
The tragic dimension that I’m speaking of is born out of consciousness, although not out of it properly speaking. Much sooner, it’s born out of the contact between that consciousness (I couldn’t find a better term) and the human self. It appears when the human self becomes self-reflective, once touched by that consciousness. The human self which becomes aware of their human condition. But this can only happen because another plane of reference exists, namely that consciousness. (1)
It’s also a matter of contrast. The one between what you’re experiencing and that detached part, as well as the one between that part of you which wants to hold the intensity, to keep mourning (or be ecstatic) forever, to remain loyal to itself, and, on the other hand, those forces which are bigger than us, which inevitably carry us forward, which normalize, equalize and make everything bearable, or at least almost bearable, and which are, in fact, life. Nothing stays the same here. And everything passes. And to recognize and to state that everything passes doesn’t solve the issue.
Because one becomes attached easily, and to everything. One becomes attached even to their own slippers, hence all the more to human beings. But you can also easily forget, and this is precisely what got me obsessed at times: how not to forget, while knowing, at the same time, that, on a linear level, you cannot always be thinking of everything and everyone (in an equation wherein thought is a form of connection). And I like to believe that, for better or worse, everything remains recorded somewhere (what some call the Akashic Records), that there’s a certain dimension inside me which remembers everything, even when I, on a conscious level, forget, even if temporarily.
I say all this being aware that this perspective is a limited, relative one, or at least that it is only one of the perspectives, and it is only in apparent contradiction with others. Because you can look at things differently as well: if there is something inside us that remains untouched by whatever is going on here, which stays in total, serene detachment, maybe this happens because that certain something is more clever and wiser than that, because it doesn’t believe in the illusions our human self believes in (the belief in separation, for instance), because it knows that separation doesn’t truly exist. And then, what appears to be a betrayal is in fact a form of loyalty and devotion towards an indestructible unity and an indestructible love.
Note / Endnotes
(1) [RO] Dacă tragismul este o dimensiune în sine sau nu, nu știu. Un lucru e sigur: pentru a deveni conștient de el, trebuie să apară încă ceva în ecuație, mai precis o sărituriă în sau o perspectivă din altă parte. O relație între un plan de referință și un altul. Sau, ca să o formulez altfel: pentru a știi orice, e nevoie să cunoști cunoscătorul (adică pe tine) (doar că imposibilitatea e asta: poți vorbi sau observa doar din interiorul propriei paradigme, ceea ce înseamnă că nu poți cunoaște ceea ce e în afara paradigmei tale, ceea ce înseamnă, de asemenea, că nu poți cunoaște ceea ce se află în interiorul paradigmei tale). Totodată, acel alt plan de referință trebuie să fie unul stabil, non-relativ. Îl poți numi Atman, Brahman, Sine, sau acea conștiină, sau acea dimensiune (cam atât despre conceptele filozofice intraductibile. E ceva traductibil, până la urmă? Dumnezeule, nu există nimic logic în limbaj.)
[EN] Whether the tragic dimension is a self-existing dimension or not, I don’t know. One thing is sure: in order to become aware of it, something else has to come into equation, namely a jump into or a perspective from somewhere else. A relationship between one plane or reference and another. Or, to put another way: in order to know anything, one needs to know the knower (that is, themselves) (yet the impossibility is this: that one can only talk or observe from within their own paradigm, which actually means that one cannot know anything that lies within their own paradigm, which also means that one cannot know anything which lies outside their own paradigm). Also, that other plane of reference needs to be a stable one, non-relative. You could call it Atman, Brahman, Self, or that consciousness, or that dimension (so much for untranslatable philosophical concepts. Is anything translatable after all? My god, there is nothing logical about language.)
(Featured image: © Anca Tăbleț / Viziunea Interioară)