Viziunea Interioară – The Inner Vision

No escape – notes on the spiritual path / Fără scăpare – note despre drumul spiritual


What most don’t seem to understand about the spiritual path is that you cannot start pursuing it and then leave it when you’re not in the mood anymore. There are some initial phases when you could probably still give it up. But anyway, those things that are truly consistent and valid are to be found beyond this period, beyond the point of no return, because yes, absolutely, absolutely, there is such a point. You don’t necessarily realize this just as you’re passing by it. But you find, in retrospect, that you cannot go back anymore, even if you wanted to. You don’t necessarily want to, anyway, but hahaha, there are experiences on the spiritual path that sometimes make you wish you never started pursuing it in the first place (whoever stood literally face to face with sheer nothingness will understand, but I reckon there aren’t many). But this too passes.

”[This] path, which many of us should not have begun at all”, like Chögyam Trungpa says (1).

Sure, there are cases in which people are under the impression that they’ve managed to step off the path (and who knows whether, in some of these cases, there ever were on it for real). They eventually find another spiritual path, it all seems wonderful and peaceful again and, once more, they feel like themselves (whatever that means). This usually stems from the fact that the new spiritual path is a pseudo-spiritual path, or maybe it’s a valid one, but it’s slower and more comfortable, and the results follow accordingly. But it all depends on what one wishes – what kind of path, what timespans, what type of experiences etc. Most people want comfort and relief first and foremost. It’s their choice, it’s fair enough in its way and no one has any right to condemn them for it, ever. Apart from that, people awaken in different ways, through different types of paths and experiences. The only problem is when someone is under the false impression or expects the spiritual path to be one about comfort and to bring comfort: and no, it’s not about this, and, from one perspective, I’d say it’s just the opposite.

The same thing applies to the healing process. Spirituality is not Xanax. Healing is not Xanax. This is also true reciprocally: Xanax is not spirituality and Xanax is not healing. Searching for comfort and relief is not one and the same thing with searching for healing.

Let no one be fooled: all these impressions and this state of things, the apparent comfort, the apparent peace that follow once (you think) you jumped off the spiritual path are purely temporary because, in reality, there is no escape, nor has there ever been. Nothing of which remains unsolved disappears into nothingness (nothingness is meant for something else) – it only hides more ingeniously, it disguises itself, or it aggravates (or a combination of these). You can only postpone things, but most of the times postponement complicates the process and makes it more difficult. The more and the harder you postpone things, the more brutal the backlash will be.


The thing is the grand majority of people are under the impression that there is time to lose, when in actuality there really isn’t. Which doesn’t mean that the solution is to rush (yet another trap, stemming from the tendency to control things). The solution is to be present and lucid, and this will give you the just measure of things, viscerally.

Even if you believe in reincarnation, this doesn’t solve it: yes, you will have other lives, but you’ll never have this one again; yes, the soul which reincarnates is the same, but the person, the ”costume” in which it reincarnates is unique for each lifetime and you will never experience things the way you experience them through the person that you are in this life.

But yes, the majority of people are under the impression that there is time to lose and that they afford to make the same mistakes over and over again, eventually for the rest of their lives.

And if one would object that all this sounds like some sort of imperative law, that there’s no supreme authority which puts things in order and issues laws, that no one is obligated to do anything, that these things are only my projections that I try to project-impose on others, I would only say this:

  1. Indeed, it’s highly possible there’s no supreme authority out there.
  2. No, no one is obligated to to anything.
  3. No, these are not my projections (or they are insofar as everything is a projection), they are my findings as a result of having confronted reality and its laws. These ”laws” are not laws in the sense of a state or the supreme divinity issuing laws – they are more closely related to the concept of the laws of nature. These findings are susceptible to error and deformation to the same degree that the observation of gravity is susceptible to error and deformation. And whether or not you agree, it’s doesn’t change things.
  4. This is not about respecting or not respecting these so-called laws. It’s just about the fact that making the same idiocies over and over again, all this coming with the price of unpleasant, eventually disastrous consequences (and bear in mind that disaster doesn’t necessarily have to look the way some special effects specialists would design it) is plainly stupid. And it’s also a sort of tyranny towards yourself (2).
  5. No, there is no ”must”, and death still comes.

One could then argue that science is objective, though, while my findings cannot be objective. And then I would answer:

  1. That those who only know scientific knowing don’t see that another mode of knowing exists, one that is objective too, where ”objective” means ”as objective as human-level knowing can be.” These findings are beyond personal parti-pris and emotions. I can like or dislike them, even as their observer, but this doesn’t change things and I cannot say that I see something other than I see.
  2. The fact that most people associate objectivity with scientific knowing and believe that any other mode of knowing is incapable of objectivity partially stems from confusing objectivity with the means. An erroneous argument that goes like this: ”Science employs these means. Science is objective. The other modes of knowing employ other kinds of means, therefore they cannot be objective.”
  3. All this very much depends on how you look at objectivity and subjectivity. In a sense, everything is subjective and there’s no way you can escape from this trap. In a sense, you cannot know anything that lies outside your paradigm, which is the same thing as saying that you cannot know anything that lies inside your paradigm. On the other hand, it’s mistaken to thus conclude that any discussion about truth is rendered irrelevant, that everything is prone to relativization, that there are no reference points, no nuances, no delimitations, no differences.
  4. It’s a long debate, but science, in a sense, is faulty of its own type of subjectivity, it is in turn partial and conditioned. The mere fact that you have two eyes instead of five make you perceive things in a different way than you would were you to have five eyes and not two. This applies not just to science, but to any kind of human experience.  

I believe everyone is born with a sort of internal compass that never goes away, but which can be forgotten or buried. And that each time you go in another direction than the one that this compass indicates, you betray something fundamental inside yourself and, metaphorically speaking, you rush towards a premature death. The consequences always follow, there are consequences for everything and for anything.

There is no punishment: the punishment is the act of betraying yourself itself. There is no reward: the reward is the path itself.

In any case, I don’t have time to lose.


In the same time, at the end of the day, everything contributes to your spiritual evolution (if this term has to be used), everything is an opportunity and everything can be used for this purpose. Each phase is important and indispensable, no matter how spiritual or unspiritual it may look like on the surface. And the spiritual path cannot be made to fit into labeled little boxes (or into any kind of little boxes, for that matter), it is not an institution, nor is it linear: I find Siddhartha (3) a revelatory example in this regard.



Ceea ce mulți par să nu înțeleagă apropo de drumul spiritual este că nu poți să te apuci de el și să îl lași când nu mai ai chef. Există niște etape inițiale în care ai putea probabil să renunți, la o adică. Dar oricum lucrurile cu adevărat consistente și valabile se află dincolo de perioada asta, dincolo de punctul fără de întoarcere: pentru că da, absolut, absolut, există un asemenea punct. Nu îți dai neapărat seama atunci când tocmai treci de el. Dar realizezi la un moment dat, uitându-te în urmă, că nu te mai poți întoarce, nici chiar dacă ai vrea. În principiu oricum nu vrei, dar hahaha, există totuși experiențe pe drumul spiritual care te fac uneori să îți dorești să nu te fi apucat niciodată de el (cine a stat vreodată literalmente față în față cu neantul va înțelege, însă cred că aceia sunt puțini). Dar și asta trece.

„Drumul [acesta], pe care mulți dintre noi nu ar fi trebuit să îl începem niciodată,” cum zice Chögyam Trungpa (1).

Sigur, există cazuri în care oamenii au impresia că au reușit să iasă de pe drum (și cine știe, în unele dintre aceste cazuri, dacă au fost vreodată pe el cu adevărat). Eventual, găsesc o altă cale spirituală, totul pare minunat și plin de pace din nou și se simt iarăși ei înșiși (orice ar însemna asta). Asta vine de destule ori din faptul că noua cale spirituală e o pseudo-cale spirituală, sau poate e valabilă, dar e mai lentă și mai confortabilă, iar rezultatele sunt pe măsură. Dar aici depinde de ce își dorește fiecare – ce fel de drum, ce fel de durate, ce fel de experiențe etc. Cei mai mulți oameni își doresc în primul rând și mai ales confort și alinare. E alegerea lor, e justă în felul ei și nimeni nu are dreptul să-i condamne vreodată pentru asta. Plus că oamenii se trezesc în moduri diferite, prin tipuri diferite de drumuri și experiențe. Problema apare doar când cineva are falsa impresie ori pretenția ca drumul spiritual să fie despre confort și aducător de confort: și nu, el nu are legătură cu asta iar dintr-un punct de vedere aș spune că e fix invers.

Același lucru e valabil și pentru procesul de vindecare. Spiritualitatea nu e Xanax. Vindecarea nu e Xanax. Reciprocele sunt valabile și ele: Xanax nu e spiritualitate și Xanax nu e vindecare. A căuta confort și alinare nu e totuna cu a căuta vindecare.

Să nu se lase nimeni păcălit: toate impresiile astea și starea asta a lucrurilor, aparentul confort, aparenta pace care vin odată ce (crezi că) ieși de pe drumul spiritual sunt eminamente temporare, pentru că, în realitate, nu există scăpare și nu a existat niciodată. Nimic din ce nu se rezolvă nu dispare în neant (neantul e pentru altceva), ci doar se ascunde mai bine, se deghizează, sau se agravează (sau o combinație între acestea). Poți doar să amâni lucrurile, dar de cele mai multe ori amânarea complică și îngreunează procesul. Cu cât mai mult și mai tare amâni, cu atât mai brutală va fi recidivarea. Și fiecare trebuie să își ia propriile decizii referitor la ce vrea și ce e dispus să ducă, la asta se reduce.


Toată treaba e că marea majoritate a oamenilor are impresia că e timp de pierdut când de fapt chiar nu e. Ceea nu înseamnă că soluția e să te grăbești (o altă capcană, care vine din tendința de a controla lucrurile). Soluția e să fii prezent și lucid, iar asta îți va da măsura lucrurilor, visceral.

Chiar și dacă crezi în reîncarnare, asta nu rezolvă problema: da, vei mai avea alte vieți, dar nu o să o mai ai niciodată pe asta; da, sufletul care se reîncarnează e același, dar persoana, „costumul” în care se reîncarnează e unică pentru fiecare viață în parte și niciodată nu vei mai trăi lucrurile așa cum le trăiești prin intermediul persoanei care ești în viața asta.

Dar da, majoritatea au impresia că e timp de pierdut și că își permit să facă aceleași greșeli din nou și din nou, eventual pentru tot restul vieții lor.

Iar dacă cineva ar obiecta că toate astea sună ca un fel de lege imperativă, că nu există nici o autoritate supremă care face ordine și dă legi, că nimeni nu e obligat să facă nimic, că astea sunt doar proiecțiile mele pe care încerc să le proiectez-impun asupra altora, n-aș avea de spus decât că:

  1. Într-adevăr, e foarte posibil că nu există nici o autoritate supremă.
  2. Nu, nimeni nu e obligat să facă nimic.
  3. Nu, astea nu sunt proiecțiile mele (sau sunt, dar în măsura în care totul e proiecție), ci constatări ale confruntării cu realitatea și cu legile ei. „Legile” astea nu sunt legi în sensul în care o putere de stat sau divinitatea supremă ar da legi, ci se apropie mai mult de conceptul de legi ale naturii. Constatările astea sunt susceptibile de eroare și deformare în măsura în care și observarea gravității e susceptibilă de eroare și deformare. Iar dacă ești sau nu ești de acord, asta nu schimbă lucrurile.
  4. Nu e vorba de a respecta sau a nu respecta aceaste așa-zise legi. E vorba numai despre faptul că a face aceleași tâmpenii din nou și din nou, cu prețul unor consecințe neplăcute, eventual dezastruoase (și dezastrul nu trebuie neapărat să arate așa cum l-ar pune în scenă unii de la efecte speciale) e efectiv prostesc. Și e, totodată, un soi de tiranie față de propria persoană (2).
  5. Nu, nu există nici un „trebuie”, iar moartea tot vine.

S-ar putea apoi spune că știința e totuși obiectivă, în timp ce constatările mele nu au cum să fie obiective. Și atunci aș răspunde:

  1. Că cei care cunosc doar cunoașterea științifică nu văd că există și un alt tip de cunoaștere, care e la rândul ei obiectivă, unde „obiectivă” înseamnă „atât de obiectivă cât poate fi cunoașterea la nivel uman”. Constatările acestea sunt dincolo de parti-pris-urile personale și dincolo de emoții. Pot să îmi convină sau să nu îmi convină, inclusiv mie ca observator, dar asta nu schimbă lucrurile și nu pot să spun că văd altceva decât ceea ce văd.
  2. Faptul că majoritatea asociază obiectivitatea cu cunoașterea științifică și cred că orice alt tip de cunoaștere e incapabil de obiectivitate vine, pe de o parte, din confuzia obiectivității cu instrumentarul. Un raționament eronat de tipul: „Știința folosește instrumentarul cutare. Știința e obiectivă. Celelalte moduri de cunoaștere folosesc un alt instrumentar, deci ele nu au cum să fie obiective.”
  3. Lucrurile astea depind foarte mult de cum percepi obiectivitatea și subiectivitatea. Într-un sens, totul e subiectiv și nu ai cum să scapi din capcana subiectivității. Într-un sens, nu poti cunoaște nimic din afara paradigmei tale, ceea ce e totuna cu a spune că nu poți cunoaște nimic din interiorul paradigmei tale. Pe de altă parte e o eroare să tragi de aici concluzia că orice discuție despre adevăr devine irelevantă, că totul e relativizabil, că nu există repere, nuanțe, delimitări, diferențe.
  4. Asta e o lungă discuție, dar știința, într-un sens, are propriul ei tip de subiectivitate, e la rândul ei parțială și e la rândul ei condiționată. Simplu fapt că ai doi ochi în loc de cinci te face să percepi lucrurile într-un fel diferit față de felul în care le-ai percepe dacă ai avea cinci ochi, și nu doi. Chestia asta e valabilă nu doar în domeniul științei, ci în orice fel de experiență umană.  

Cred că fiecare se naște cu un fel de busolă interioară care nu dispare niciodată, dar care poate fi uitată sau îngropată. Și că de fiecare dată când mergi în altă direcție decât îți indică această busolă trădezi ceva fundamental din tine și metaforic vorbind, grăbești o moarte înainte de vreme. Consecințele vin întotdeauna, există consecințe pentru tot și pentru orice.

Nu există pedeapsă: pedeapsa e însăși trădarea propriei persoane. Nu există răsplată: răsplata e drumul în sine.

În orice caz, eu nu am timp de pierdut.


În același timp, la sfârșitul zilei, totul contribuie la evoluția spirituală (dacă acest termen trebuie totuși folosit), totul e o oportunitate și totul poate fi folosit în acest scop. Fiecare etapă e importantă și indispensabilă, indiferent de cât de spirituală sau nespirituală poată părea la suprafață. Iar drumul spiritual nu poate fi pus în cutiuțe etichetate (și în nici un fel de cutiuțe, de altfel), nu e o instituție și nu e liniar: Siddhartha (3) mi se pare un exemplu revelator în acest sens.



(1) (EN) The quote is from Trungpa’s book, Cutting through spiritual materialism.

(RO) Citatul face parte din cartea lui Trungpa, Eliberarea de materialismul spiritual.

(2) (EN) I don’t remember how he put it into words exactly, but Sadhguru once pointed out that causing damage to yourself is one of the cruelest things to do because you literally cannot defend against it. If you hurt someone else, even if that someone else is a little child, still they will have a reaction and they will try to defend themselves in one way or another, no matter how powerless they may be. But when you’re inflicting pain upon yourself, you cannot oppose it.

(RO) Nu îmi amintesc exact felul în care s-a exprimat, dar Sadhguru a punctat la un moment dat faptul că a-ți face rău ție însuți e unul dintre cele mai crude lucruri din lume, pentru că efectiv nu te poți apăra. Dacă îi faci rău unei alte persoane, chiar și dacă acea persoană e un copil mic, tot va avea o reacție, tot va încerca să se apere într-un fel sau altul, indiferent de cât de lipsit de putere ar fi. Dar când îți provoci suferință singur, nu te poți opune.

(3) (EN) The protagonist of Hermann Hesse’s book, Siddhartha.

(RO) Protagonistul cărții lui Hermann Hesse, Siddhartha.