Viziunea Interioară – The Inner Vision

Notes on ”The Pest” (Albert Camus) / Note despre „Ciuma” (Albert Camus)

ENGLISH

Years ago I started reading The Pest, but, even though I was (and am) a big fan of Camus, I abandoned it after 50 pages or so. I recently told myself that this is a proper time to to re-read it, so I started over (I didn’t choose this expression by chance: it is recurrent in the novel and it’s the essence of the myth of Sisyphus).

One of the things that caught my attention was a word I found on the penultimate page:

“(…) Dr. Rieux resolved to compile this chronicle, so that he should not be one of those who hold their peace but should bear witness in favor of those plague-stricken people; so that some memorial of the injustice and outrage done them might endure; and to state quite simply what we learn in a time of pestilence: that there are more things to admire in men than to despise.”

As for the word I was referring to: I read the book in Romanian, and in Romanian that word is “se”, an impersonal reflexive pronoun. As far as I know, there is no equivalent for it in English and it was translated “we learn”. There is an equivalent, though, in the original language of the novel, in French: “on” (“on apprend”). Therefore, it is basically impossible for me to actually point to that word in the English version, so in the following paragraphs I will refer to it as “that word.”

Atheistic existentialism and the philosophy of the absurd deny the existence of a transcendental power, but in a way that, on the other hand, is not equivalent to an artifficial moral relativism. They say “Everything is allowed”, but not “Everything is valid” because, truly, not everything is valid: this is one thing superficial readers of athetistic existentialism and the absurd leave aside in their attempt to absolve themselves of responsibility, when these philosophies are maybe first and foremost precisely about responsibility. Both of them are, fundamentally, philosphies of committment. There is total freedom, therefore there is total responsibility: this is the equation they describe.

The transcendental reference point doesn’t properly disappear. Is more a matter of it sublimating into the substance of the human condition itself (or – there you go – of the human situation, if I am to use a Sartrian term).

The world is not intelligible. Man, in a sense, does not belong to himself, because he’s governed by all sorts of forces (both external and internal), some of them beyond his power. Moreover, he is exiled by the mere fact of his human condition; but, on the other hand, the same human condition is the one which contains what could be called “his salvation.” Knowledge remains fundamentally incomplete, the meaning of things cannot be known (and it’s possible that it actually doesn’t exist), but something else, at least as important exists anyway, here, among men (a Promethean philosophy).

“As to what that exile and that longing for reunion meant, Rieux had no idea (…) [and] he was thinking it has no importance whether such things have or have not a meaning; all we need consider is the answer given to men’s hope.”

That word I was mentioning expresses the impersonality of the human condition itself. It is, also, the word of those things the ground of existence of which cannot necessarily be rationally explained, things that can be lived instead, and their validity is recognized as such beyond any doubt through the act of living, an act which contains but a different kind of truth: the truth of experience.

Yet, most strikingly, that word is like a prescription, like an imperative, or like something that goes without saying. See also the following passage, and the words „had to be done” and „would have to be done again:”

“[T]he tale he had to tell (…) could be only the record of what had had to be done, and what assuredly would have to be done again in the never ending fight against terror and its relentless onslaughts, despite their personal afflictions, by all who, while unable to be saints but refusing to bow down to pestilences, strive their utmost to be healers.”

I say it’s striking because, apparently, in a world in which everything is allowed and man has the freedom to choose, there is no place for imperatives. And, sure, this imperative is not necessarily an imperative in the usual or classic sense. Much sooner, it’s the way in which Camus (and, on the other hand, the existentialists) would say that man has the freedom to choose in order to be able to choose the only things that are worth choosing, the only things that are valid.

***

ROMÂNĂ

Acum niște ani mă apucasem să citesc Ciuma, dar, deși eram (și sunt) mare fan Camus, am lăsat-o după vreo 50 de pagini. Mi-am zis recent că perioada e potrivită să mă reapuc, așa că am luat-o de la capăt (n-am ales sintagma asta întâmplător: e recurentă în roman și e, de altfel, esența mitului sisific).

Unul din lucrurile care mi-au atras atenția a fost un cuvânt de pe penultima pagină:

”(…) Rieux hotărî atunci să redacteze această povestire care se sfârșește aci, ca să nu facă parte dintre cei care tac, pentru a depune mărturie de partea acestor ciumați, ca să lase cel puțin o amintire a nedreptății și a violenței care li s-a făcut, și ca să afirme doar ceea ce se învață în timpul unui flagel, că există în oameni mai multe lucruri de admirat decât de disprețuit.”

E vorba despre ”se”-ul acela din ”se învață”.

Existențialismul ateu și filozofia absurdului neagă existența unei puteri transcendentale, dar într-un mod care, pe de altă parte, nu e echivalent cu un relativism moral artificial. Ele spun ”Totul e permis”, dar nu și ”Totul e valabil” pentru că, într-adevăr, nu totul e valabil: și asta omit cititorii superficiali ai existențialismului ateu și ai absurdului, în încercarea de a se spăla pe mâini de orice responsabilitate, când ele sunt poate în primul rând despre responsabilitate. Ambele sunt fundamental filozofii ale angajării. Libertatea e totală, deci și responsabilitatea e totală: asta e ecuația descrisă de ele.

Reperul transcendental nu dispare propriu-zis. E mai degrabă ca și când el s-ar fi sublimat în însăși substanța condiției umane (sau a situației umane, ca să folosesc, na, un termen sartrian).

Lumea nu e inteligibilă. Omul, într-un sens, nu își aparține, pentru că guvernat de tot soiul de forțe (exterioare și interioare deopotrivă), dintre care unele sunt dincolo de puterea lui. Apoi, el e un exilat prin însăși condiția lui de om, dar pe de altă parte aceeași condiție a lui de om îi conține ceea ce ar putea fi numit „salvarea lui”. Cunoașterea rămâne fundamental incompletă, sensul lucrurilor nu poate fi neapărat cunoscut (și e posibil de fapt ca el să nu existe), dar există oricum ceva cel puțin la fel de important, aici, în lumea oamenilor (un discurs prometeic).  

 „Cât despre sensul pe care putea să-l aibă acest exil și această dorință de revedere, Rieux nu știa nimic (…) și se gândea că nu este important ca aceste lucruri să aibă sau nu un sens, ci că trebuie să vezi numai ce răspuns primește speranța oamenilor.”

”Se”-ul acela despre care vorbeam mai sus e ”se”-ul impersonal al condiții umane. E, iarăși, „se”-ul acelor lucruri al căror temei de existență nu poate fi neapărat explicat rațional, dar care pot fi trăite și cărora validitatea le este recunoscută dincolo de orice dubiu prin actul trăirii, care conține un alt tip de adevăr: cel al experienței.

Dar, poate cel mai frapant, „se”-ul acela e ca o prescripție, ca un fel de imperativ sau ca ceva de la sine înțeles. Vezi și pasajul următor, respectiv cuvintele ”trebuie” și ”trebuiau”:

”Această cronică (…) nu putea să fie decât mărturia a ceea ce trebuise Rieux să împlinească și a ceea ce, fără îndoială, trebuiau să mai împlinească încă, împotriva terorii și a armei ei neobosite, în ciuda suferințelor personale, toți oamenii, care, neputând fi sfinți și refuzând să admită flagelurile, se străduiesc totuși să fie medici.”

Spun că e frapant pentru că, aparent, într-o lume în care totul e permis și omul are libertatea de a alege, imperativele nu își au locul. Și, sigur, imperativul acesta nu e poate un imperativ în sensul uzual sau clasic. E mai curând modul în care Camus (și pe de altă parte, existențialiștii) ar spune că omul are libertatea de a alege ca să poată să aleagă singurele lucruri demne de ales, singurele lucruri valabile. 

error: