Viziunea Interioară – The Inner Vision

Despre păcat

Deși conceptul de păcat nu este caracteristic doar religiei creștine, referințele la care voi recurge în acest articol vor ține în primul rând de Biblie – atât pentru faptul că, așa cum văd eu lucrurile, creștinismul (cel puțin în varianta lui instituționalizată) pare să acorde mult mai multă importanță acestui concept decât o fac alte religii și metafizici, cât și pentru că majoritatea discuțiilor pe care le-am purtat cu diverși oameni pe marginea acestui subiect erau legate în primul rând de contextul creștin.

Nu pun aici în discuție validitatea Bibliei sau a altor cărți similare. Pornesc de la premisa că ea este valabilă sau, cel puțin, că e mai degrabă valabilă decât nevalabilă, însă pun în lumină feluri în care ea poate fi citită eronat atunci când vine vorba despre conceptul de păcat.

***

Că toți greșim, că e inevitabil să greșim, că putem fi egoiști, abuzivi și așa mai departe e adevărat. Și cel puțin atâta timp cât ne aflăm pe această planetă și nu le știm pe toate, unele lucruri nu le putem învăța decât prin trial and error. În orice caz, de la greșeală până la apocaliptica, încărcata și întunecata idee de păcat e cale lungă.

Când cineva crede că merită bicele iadului pe spate, acela nu e foarte departe de a-i judeca la fel de teribil și pe ceilalți. Iar ideea de pedeapsă nu are nimic sfânt în ea, ci este una dintre cele mai joase manifestări ale unei atitudini egotice și conține o mare doză de condiționare și traumă.

În momentul în care tu te judeci așa, asta înseamna că te pui în mod arogant, trufaș, demiurgic în poziția lui Dumnezeu, a unui judecător suprem care împarte dreptate și pedepse în stânga și-n dreapta și decide cine e păcătos și cine nu. Și atunci se întâmplă două lucruri: un asemenea om îl va judeca pe celălalt și va vedea greșeală sau, mai rău, ”păcat” acolo unde nu e, dar atunci când va fi vorba să fie cu adevărat treaz, să recunoască și să sancționeze răul (rămân, în cadrul acestei discuții, într-un context dualist), nu o va face și va recurge la tot felul de relativizări și generalizări pe post de justificare – afirmații de tipul ”Toți facem greșeli”, ”Toți facem asta”, ”Nimic nu e corect sau greșit, până la urmă” (1). Un om cu o astfel de atitudine va vedea ”judecători” în oameni care nu sunt nicidecum așa ceva și îi va acuza că sunt nedrepți, cruzi, prea duri etc. Or toate astea nu sunt decât instrumentele unui mecanism esențialmente egotic (clasicul caz de lup moralist). Creierul va încerca să își protejeze și să-și perpetueze poziția de traumă, într-un mod care evident că nu va reflecta nici coerență, nici integritate – dublul-standard la putere. Va justifica orice și oricum în funcție de ce îl aranjează în acel moment, în acea situație. Nu va sancționa răul real pentru că va fi prea preocupat să nu își vadă propriile greșeli, să și le ascundă, să spună că nu există sau că nu sunt așa de grave oricum (pentru că implicit, dacă recunoaște răul în celălalt, trebuie să examineze eventualul rău și în sine însuși). În schimb, când va vrea să se autobiciuiască, va proiecta asta și asupra celorlalți și îi va numi ”păcătoși” (2). Cam atât cu orice pretenție de deschidere, toleranță, iubire, compasiune – or Biblia vorbește la greu și despre aceste lucruri, nu doar despre ”păcat” (3).

Cum rămâne cu toate pasajele despre iubire și iertare? Cum rămâne cu versetul acela care spune că ”[d]eşi păcatele voastre sunt ca o haină stacojie, ele se vor face albe ca zăpada”?

Biblia e o carte contradictorie, nu pentru ca ar fi incoerentă, ci pentru că prin contradicțiile sale îți indică faptul că o astfel de carte nu e de citit (doar) prin prisma rațiunii și logicii. Un mod indirect de a spune că adevărul e contradictoriu și că toate contradicțiile pe care acesta le cuprinde se rezolvă pe un alt plan decât cel logic. E totodată un text ezoteric, deci unul care trebuie citit ca atare și cu o înțelegere specifică, nu ad-litteram și nu ca pe un text de istorie seculară. Și cu siguranță și mai ales nu prin prisma propriilor traume și blocaje.

Iar dacă un om decide (4) că el însuși și/sau celălalt e un păcătos și că merită bicele iadului pe spate, asta devine o denigrare a Creației și a divinității: omul aruncând cu noroi în propria-i persoană, care e o creația a divinității; omul pedepsindu-se pe sine însuși, care e o creație a divinității, pedepsind indirect Creația. Ăsta e un păcat (”păcat”) de ce rang?

Now what is sin? Sin means “missing the mark,” missing the road, “missing the goal” in life. If you haven’t a mark you can’t sin. If you have a goal in this world and do not realize it and miss it, then you have sinned. So [Jesus’] purpose is to show man how not to sin in this world. No condemnation.

Neville Goddard (5)

***

Cât despre failibilitate și cele 10 porunci: dacă într-adevăr vezi cum la tot pasul greșești (”păcătuiești”) și cum nu poți scăpa din acest cerc, nu e ăsta modul indirect al divinității de a-ți arăta ca aceasta este însăși condiția umană, în care nimic nu rămâne nepătat? Că nu există om care să nu fi încălcat măcar o dată o poruncă și că e imposibil să le respecți cu adevărat pe toate. Nu e vorba despre pedeapsă aici, ci despre cum divinitatea îți arată limitarea condiției umane, îndemnându-te indirect să cauți ceea ce e dincolo de condiția umană și de această lume. Este vorba despre faptul că, văzând aceste lucruri, se naște în tine o stare de acceptare, o stare de grație. Despre cum, văzând toată suferința și limitarea condiției umane, singurul act salvator e un act gratuit de compasiune și de iubire față de tot, inclusiv față de propria persoană.

Nu există atunci riscul ca un astfel de discurs să devină o justificare pentru spălarea pe mâini de responsabilitate? Ba da, doar pentru cei care nu pot face diferența. Ar fi o spălare pe mâini doar dacă înțelegerea ar fi una strict mentală/teoretică, dacă nu ai fi trecut deja prin tot chinul, prin toată limitarea. Or dacă treci prin toată suferința, văzând cum la fiecare pas greșești și nu poți ieși din asta, dacă ai trecut prin acest chin și ai ajuns să vezi astfel limitarea condiției umane nu ai cum să mai rămâi la fel. Something’s got to give, trebuie să aibă loc un salt de conștiință, vei începe să te trezești.

Acceptarea aceasta este una care necesita o enormă capacitate spirituală și enormă iubire. Acceptarea va veni din trezia aceasta, nu din traumă, nu din proiecție, nu din justificări și spălări pe mâini. Doar un om treaz poate avea discernământ spiritual. Doar un om care are discernământ spiritual va putea să identifice adevăratul rău. Fără acceptarea condiției umane nu faci decât să rămâi în suferință și traumă – iar atunci vei opera inevitabil de la un nivel egotic și vei căuta să judeci, să pedepsești și să te pedepsești, într-un cerc vicios infinit în care ego-ul se identifică cu o falsă poziție de păcătos. Iar condiția păcătosului este să păcătuiască și să fie pedepsit. Însuși conceptul de păcat și identitatea de păcătos sunt cele care perpetuează ”păcatul”, răul. Acolo unde există ideea de pedeapsă nu există iubire. Iar acolo unde nu există iubire nu poate exista iertare și ieșire din cercul ”păcatului”.

Nebunul care strigă mereu: ”Sunt legat! Sunt legat!” rămâne în acea legătură. Iar cel care repetă zi și noapte: ”Sunt un păcătos! Sunt un păcătos!” chiar ajunge să fie un păcătos.

Sri Ramakrishna (6)

***

Apropo de fermitatea și duritatea lor, felul în care văd poruncile e acesta: ele sunt un instrument și e nevoie, în primă fază, să te confrunți cu duritatea lor tocmai pentru a-ți conștientiza condiția, tocmai pentru a vedea cum la fiecare pas greșești, ceea ce, mai departe, duce la acceptarea despre care vorbeam. Duritatea lor nu trebuie luată ca fiind absolută.

Un prieten îmi povestea cum, atunci când unul dintre fiii lui era mic, a recurs la o stratagemă preventivă, dar destul de dură în scopul de a-l învăța pe copil că nu e ok să se joace pe la priză:  l-a luat de umeri, l-a apropiat cu forța de priză și l-a zguduit, așa încât acesta să tragă concluzia că e periculos să se joace acolo. Evident că la propriu vorbind nimic nu s-ar fi întâmplat dacă copilul doar trecea pe lângă priză. Dar în felul acesta părintele s-a asigurat că el nu se va apropia periculos de mult. O vreme, copilul ocolea priza, frica intrase în el. Dar când a crescut, frica a dispărut și copilul a înțeles că lucrul de care trebuie realmente să se ferească e băgatul degetelor în priză sau alte lucruri similare, dar că atâta timp cât nu face asta, nu e nici un pericol să stea în preajma prizei sau chiar să bage un încărcător în ea ca să își încarce telefonul, de exemplu.

Aproximativ la fel cred că funcționează și poruncile. Iar atunci când depășești etapa pentru care e menită duritatea lor, nu le mai vezi prin prisma respectivei durități care, în capul tău, îți spunea că meriți bicele iadului pe spate.

Am mai spus-o, o repet: iubirea nu e doar o mângâiere paternală pe cap. Iubirea face tot ceea ce trebuie să facă. Când o mamă își duce copilul la vaccin, copilul nu înțelege de ce trebuie să fie înțepat, îl doare și urlă. Dar actul mamei e unul de iubire (îl face pentru că vrea să îi facă bine copilului, să nu se îmbolnăvească etc.)

***

Scripturile nu sunt adevărul, scripturile sunt doar instrumente pe calea adevărului. Ele funcționează asemenea unor hărți, iar harta nu e teritoriul (7). Un animal în pădure nu are nevoie de nici o hartă – se ghidează după simțuri (după miros, de pildă). La fel, atunci când un om trăiește experiențele spirituale în mod direct, el nu mai depinde de scripturi, pentru că îl el se nasc simțuri care îl ajută să înțeleagă și să se ghideze. Evident, nu vorbim despre simțul mirosului, ca la animale, ci despre altele, care fuseseră până atunci în stare latentă, dar care odată trezite devin principalul său sistem de referință și de ghidaj.

E firesc ca interpretările diverșilor profeți sau mistici să difere. Interpretarea e ceva ce ține de planul secundar, temporar, contingent, iar adevărul e etern și imuabil. Interpretarea e doar o încercare de traducere în planul lumesc (secundar, temporar, parțial, contingent) a lucrurilor care țin de planul etern, imuabil.

***

Respectarea mecanică a unor porunci nu este spiritualitate.

Ideea buddhistă de înaintare către puritate, detașare de sine și iluminare finală se bazează pe un principiu de vigilență fundamental morală asupra sentimentelor și înclinațiilor proprii. Nu faptul, ci atitudinea față de el e ceea ce contează. (8)

So just to go on changing your acts will not lead you anywhere. You can commit a sin, you can repent a sin, you can replace a sin by a virtue, by a virtuous act – but it will not be of any meaning for the Upanishads if you remain the same. Unless you change, your consciousness changes, unless you attain a new plane of being, a new plenitude, just a change of your acts is useless. (9)

Sadhguru – The circus of morality
Sadhguru – Going beyond morality, Part I

***

Reprimarea și negarea aspectelor neplăcute și înfricoșătoare din noi nu duce la virtuozitate și iluminare, ci la și mai multă traumă, la și mai multe blocaje. Atâta timp cât nu are loc o schimbare fundamentală în planul profund al conștiinței, o atitudine pioasă sau așa-zis spirituală nu funcționează decât pe post de spoială.

One does not become enlightened by imagining figures of light, but by making the darkness conscious (…) To confront a person with his own shadow is to show him his light.

Carl Gustav Jung

***

Scurtă lămurire despre karma

Lucrurile se întorc și există o lege a compensației – am văzut-o și o văd acționând atât în propria viață cât și în viețile altora, uneori aproape instantaneu. Dar contrar unor înțelegeri eronate (răspândite mai ales printre occidentali), karma nu implică ideea de pedeapsă, ci se referă la o lege tip cauză-efect neîncărcată de vreun apanaj moral. Iar dacă vrem să ne îndepărtăm și mai tare de ideea atât de toxică a pedepsei, am putea privi karma inclusiv ca pe o lege-reflexie a iubirii: atunci când ni se întorc lucrurile așa-zis rele, neplăcute, am putea vedea în asta nu o pedeapsă, ci mai degrabă o oportunitate pe care universul/ divinitatea/ Sinele nostru Superior ne-o oferă pentru a ne ajuta să învățăm și să înțelegem lucruri și lecții pe care până atunci nu am reușit să le integrăm. Cu alte cuvinte, nimic din ce vine spre noi nu vine împotriva noastră, ci spre binele nostru suprem, indiferent de cum ar putea să pară la suprafață.

So I tell you: don’t despair. If today you think it is easier to get away with it than to face society and you get away with it, do it. But tomorrow you will be faced with a similar situation, whether in this world of ours or another, for there are worlds within worlds. But you will not come out of the furnaces until the heart is pure gold. No one in the world gets away with anything, but no one! (10)

Dincolo de asta, nu toate suferințele prin care trecem sunt efecte ale unor fapte așa-zis rele din trecut. Este vorba, alteori, despre experiențe pe care sufletul/Sinele Superior și le-a asumat de bună voie pentru a învăța și pentru a experimenta anumite lucruri.

***

”Păcatul” și Flăcările Gemene

Ca blocaj, ideea de păcat apare uneori și în conexiunile Flăcărilor Gemene, în situații în care unul sau ambii parteneri sunt deja într-o relație sau căsătoriți, când cei doi fac parte din religii diferite, sau în oricare alt caz care implică ideea-traumă de iubire interzisă.

Și dacă lucrurile sunt orchestrate în asemenea fel încât cei doi parteneri din Flăcările Gemene să se întâlnească în cele mai absurde scenarii de viață, asta e și pentru că iubirea lor e menită să chestioneze, să deconstruiască și să elimine tot soiul de preconcepții și de condiționări legate de iubire, de cum arată ea și cum ar trebui să se întâmple. Respectiv să instaureze noi paradigme relaționale, bazate mult mai puțin pe condiționări (sociale, rasiale, religioase, morale etc.) și mult mai mult pe o veritabilă legătură sufletească. Pasajul acela din Biblie, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, care e recitat la slujbele de căsătorie, nu se referă însă la niște contracte și nici măcar la niște ritualuri făcute de om (și da, chiar și căsătoria religioasă se înscrie în această categorie), ci la o uniune mistică, alchimică (11).

Iubirea nu este niciodată păcătoasă, e o contradicție în termeni. Asta nu înseamnă că inițierea și perpetuarea unor relații ascunse, adulterine etc. e lăudabilă, justificabilă sau de încurajat. Astfel de relații oricum nu duc la scopul dorit (fie de unul, fie de ambii parteneri), și creează, in the end, suferință pentru toți cei implicați. Pe lângă asta ele reflectă diverse blocaje legate de un self-esteem scăzut și de lipsa unei iubiri de sine sănătoase – or una din principalele misiuni ale conexiunilor Flăcărilor Gemene este să ne readucă la propria noastră ființă, la realizarea uniunii interioare și la cultivarea iubirii de sine în cel mai înalt și nobil sens al ei.

***

Note

(1) În momentul în care bați monedă pe ceva ce e de la sine înțeles – pe afirmații de tipul ”Toți greșim.”, ”Toți avem rahaturi.” nu doar că uniformizezi, dar riști să transformi afirmația într-o justificare facilă pentru propria lipsă de luciditate și responsabilitate, într-o justificare a faptului că eviți să te confrunți cu anumite lucruri nerezolvate, inconfortabile din tine. Acoperi problemele respective cu o pătură călduță de falsă conștientizare, de falsă înțelegere spirituală, falsă seninătate și acceptare zen – în fapt doar niște discursuri rămase la nivel teoretic, neintegrate. Nu afirmația e de vină – afirmațiile de mai sus sunt adevărate – ci problema stă în felul în care e spusă și în contextul în care e spusă.

(2) Rămânând în continuare în contextul unei viziuni dualiste: ”Dacă vreţi să dejucaţi prima viclenie a Diavolului şi în acelaşi timp şi pe cea de-a doua, dacă ţineţi cu tot dinadinsul să-l prindeţi, am să vă spun unde-l veţi găsi cu cea mai mare siguranţă: în fotoliul în care sunteţi aşezat dumneavoastră.” (Partea diavolului – Denis de Rougemont)

(3) Bible Verses about God’s Love (click)

(4) Sigur, nu neapărat conștient. Iar când decizia e inconștientă și bazată pe traumă, se mai poate ea numi în adevăratul sens al lucrurilor decizie?

(5) Neville Goddard, în conferința ”You can forgive sin” (click)

Vezi și conferințele ”God only acts” (click), ”Consigned to disobedience” (click), Repentance – A gift from God (click) și ”The pure in heart” (click)

(5) Nectarul Cuvintelor Lui Sri Ramakrishna, editor Mahendranath Gupta

(7) Sintagma îi aparține lui Alfred Korzybski. 

(8) Filozofiile Indiei – Heinrich Zimmer

De pus în contast cu abordarea jainistă: ”Potrivit științei arhaice, întregul cosmos era viu, iar legile de bază ale vieții lui erau constante pretutindeni. Trebuie să practicăm, prin urmare, ”non-violența” (ahimsa) chiar și în raport cu cele mai mărunte, mai mute și mai puțin conștiente ființe vii. Călugărul jainist bunăoară evită pe cât posibil să preseze sau să atingă atomii elementelor. El nu poate înceta să respire, dar pentru a evita eventualul rău pe care l-ar putea face, trebuie să poarte un văl la gură: acesta atenuează impactul aerului cu interiorul gâtului său.”

Pentru mai multe detalii vezi Filozofiile Indiei – Heinrich Zimmer, capitolul despre jainism, din care face parte și acest fragment.

(9) Osho, aici (click)

(10) Neville Goddard, în conferința ”You can forgive sin” (click)

(11) Vezi și Twin Flames, Marriage and Union in Islamic and Christian scriptures (click)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *